La două luni de la teribilele evenimente care au zguduit Cetatea Nisalului și ne-au dezvăluit taina Inimii dragonului, lucrurile păreau să fi reintrat în cursul lor firesc. Dar asta numai până când Lied apare pe nepusă masă în odaia lui Asht și îl atrage într-o nouă aventură: o scurtă vizită în Osa (unde, cu mai bine de 15 ani în urmă, cei doi barzi au descoperit Secretul regelui nemuritor). Miza o reprezintă însuși destinul Nlithiei întregi, căci temutul Țesător a fost (destul de) clar cu instrucțiunile: Lied trebuie să recupereze o hartă veche a lumii pentru a împiedica Cenușii să scalde Nlithia într-o baie de sânge.
Din nefericire pentru barzii noștri preferați – însoțiți de Calya și de micul dar curajosul dragon Blu – în Osa magia este interzisă iar ei trebuie – literalmente – să își lase puterile și talentele speciale la poarta cetății. Desigur, lipsiți de avantajul dat de magie, cei trei se vor trezi curând depășiți de situație, căci este ceva putred în Osa și lucrurile nu sunt niciodată cum par. Motiv pentru care trebuie să îți pună la bătaie inteligența, ingeniozitatea și curajul pentru a înfăptui o misiune imposibilă: jaful visteriei din Osa, cel mai bine păzit tezaur din lumea cunoscută.
Mircea Țara dovedește încă o dată – dacă mai era nevoie – că stăpânește pe deplin arta scrisului. Pasajele pline de acțiune și suspans se împletesc de minune cu descrierile ample, fascinante, ale unei lumi exotice și vaste, în timp ce umorul se strecoară printre replici și printre gândurile sau faptele lui Blu – și este întotdeauna binevenit. Când luminoasă, când întunecată, atmosfera este cuceritoare și te face să dai pagină după pagină pentru a urmări cu inima la gură peripețiile și pățaniile protagoniștilor. Pe urmele lor se află nu numai dușmani mai vechi din Osa, dar și unii noi – vânătoarele de magie, soldații cetății, cuplul regal și o pleiadă de personaje pestrițe și periculoase care fac legea în mahalalele orașului.
Pe lângă personajele îndrăgite din volumele Secretul Regelui Nemuritor și Inima Dragonului, în romanul Căderea celor 7 turnuri ne vom întâlni cu alți eroi sau, după caz, anti-eroi, la fel complecși și interesanți ca și prietenii noștri. Micuții Sunni și Ruka au un rol aparte în această poveste, dar nici arghelanul, tavuth-ul sau arangierul Osei nu sunt de lepădat.
Un roman vast și alert, care te îmbogățește sufletește și îți pune imaginația la încercare, Căderea celor 7 turnuri este, dincolo de o aventură high fantasy, și o odă subtilă închinată prieteniei, loialității și mai ales acelui strop de magie care se regăsește în fiecare din noi și în întreaga lume.
Editura Crux Publishing ne anunță că volumul Căderea celor 7 turnuri, al treilea din seria Baladele Nlithiei, este disponibil pentru precomenzi cu reducere, transport gratuit și autograful autorului!
Pătrunseră pe rând în cealaltă încăpere. Ușa se închise în spatele lor, întărită de tije metalice. În fapt, toată camera, care nu avea mai mult de zece pași lungime, era ca o cușcă, pereții din lemn fiind dublați de bare groase din fierul roșiatic al Osei. Singurul scaun din încăpere era ocupat de o altă femeie, care purta același model de rochie din material multicolor, aspru; avea aceeași piele creolă, același păr lung, dar negru, împletit la fel într-o coadă terminată cu o lamă aurie ce atingea podeaua. De fiecare dată când își înclina sau întorcea puțin capul, tăișul ascuțit scrijelea în lemnul dușumelei.
– Rihan. Vraja.
Femeia care scosese copilul afară din hambar și îl adusese în stare de inconștiență, îi întinse Calyei o bucată de hârtie pe care erau înșiruite câteva cuvinte în limba străveche. Un jurământ care, atât timp cât erau între zidurile Osei, îi împiedica să folosească magia.
– Eu nu am magie, zise Asht. Nu pot să fac nici o vrajă.
– Nu contează. Rostești legământ, zise Rihan.
– Iar el nu poate vorbi. O să îl scoateți din hambar la fel ca pe puștiul acela? întrebă Asht simțindu-se prins ca într-o colivie, ceea ce nu era departe de adevăr.
– Depinde. Are magie? Nu are? Vedem.
– Și cum vedeți dacă are cineva magie? spuse Calya dând glas gândurilor lui Lied.
În loc de răspuns, Rihan îl lovi pe Asht cu lancea peste umăr, din vârful ei țâșnind un fulger subțire auriu.
– Așa. Vraja. Rostește, insistă Rihan, în timp ce femeia așezată pe scaun îi studia încruntată.
Calya schimbă o privire scurtă cu Lied, iar în mintea ei auzi vocea bardului.
– Nu văd altă cale, Calya. Blu... ca să intrăm în cetate, trebuie să ne despărțim cumva.
Auzi imediat strigătul dragonului în mintea lor. Era un „da” deloc încântat.
– Trebuie să pătrundem în Osa. Altfel, nu avem nici cea mai mică șansă să găsim harta.
Blu îi arată un nou tablou, în care ei patru stăteau la soare pe un deal, iar spre ei se îndrepta un paj aducându-le harta ca pe o ofrandă.
– Blu… harta nu o să vină niciodată singură la noi.
Dragonul mârâi întristat – felul lui de a fi de acord cu ceva cu care nu era deloc de acord.
Calya simți separarea de Blu ca un văl ridicându-se de pe ea. Un fior îi străbătu trupul și observă că și Asht reacționa la fel. În schimb, chipul lui Lied nu trăda nici o emoție, nici un regret, nici o teamă, iar Calya nu putea decât să se întrebe ce simțea și ce gândea acum că pierduse din nou legătura cu magia și cu cel mai drag prieten al său.
– Vraja, mârâi femeia deja nerăbdătoare.
După ce Calya rosti jurământul dintr-o suflare, Asht luă papirusul și se bâlbâi de două ori până reuși să nu pocească vreun cuvânt. Apoi, toate privirile din încăpere se ațintiră asupra lui Lied.
– E nahmalian, zise Calya sperând că nu aveau să îl verifice și pe el.
În Dragonicon se menționa că legătura dintre un lian și dragonul lui se înfiripa pe viață, autorul speculând că era posibil ca uniunea celor doi să se prelungească și în eternitate.
Rihan o ignoră și îndreptă vârful de cristal al lăncii spre pieptul lui Lied. Din vârful rubiniu al lamei translucide se iscară câteva fulgere îndreptându-se țintă spre pieptul bardului, doar pentru ca, la câteva degete de el, acestea să se răsucească și să se răsfrângă, să se dea peste cap și să se întoarcă spre Rihan. Lied nu doar că nu avea magie, el o respingea, de parcă împrejurul lui se ridicase un scut invizibil, care îl proteja.
Acesta să fie blestemul nahmalienilor? Pedeapsa cea mare pentru cei care sunt exilați pe veci din pădurile Inharinarului? se întrebă Calya înmărmurită.
– Viseryn, vezi? zise Rihan, iar femeia se ridică de pe scaun, ochii ei negri scăpărând de uimire și curiozitate.
– Arghelan! exclamă ea.
– Nahmalian, replică Asht cu buzele arcuite în jos, știind cât de mult detesta Lied cuvântul.
De afară se auziră strigăte, zăngănit de zale și forfotă. Rihan deschise ușa, dincolo de ea, în câmp, văzându-se doar fum.
– Puteți merge, le zise Viseryn, îndreptându-și toată atenția spre un soldat care se postă în prag.
– A izbucnit un incendiu în spatele hambarului! strigă bărbatul în armură. Va trebui să vă relocați Tres Viseryn!
Aceasta înclină din cap și ieși după soldat. Rihan o urmă îndeaproape.
Cei trei rămaseră singuri în odaie, privind nedumeriți unul spre celălalt. Apoi, Lied ridică din umeri și părăsi încăperea pentru a-și lua calul și proviziile. Iar pentru că în Osa nu exista lege împotriva armelor, ci doar împotriva magiei, spre surprinderea lui, își recuperă și sabia.
Pășiră pe poarta Osei tușind, înecați de pâcla groasă ridicată din flăcările ce mistuiau iarba înaltă.
– Nu m-ai părăsit nici o clipă, așa-i?
Un sentiment jucăuș inundă mintea lui Lied, iar dragonul îi arătă dezastrul pe care îl provocase în spatele hambarului, flăcările lui magice incinerând pajiștea. Lied împărtăși un zâmbet mut cu Blu înainte ca legătura dintre ei să fie secerată brusc. Un gol în stomac și o explozie de durere în moalele capului îl aduseră pe Lied în genunchi.
Bardul intrase în cetate, Blu nu.