Fragment din cărți: „Entropic” de George Cornilă

Luna aceasta Editura Crux Publishing lansează un nou volum semnat de Geroge Cornilă, Entropic.

În Bucureștiul anilor ’90, un scriitor care suferă de obsesia dedublării intră în posesia unui manuscris pe care și-l însușește; un tânăr încearcă să evadeze din raiul ceaușist, trecând Dunărea în Iugoslavia; într-un sat uitat de lume, un negustor aduce, într-o cușcă, o himeră; patru prieteni caută să elucideze misterul dispariției unuia dintre ei și doi frați se luptă pentru o veche rețetă de sarmale; în Constantinopolul antebelic, un grup de moldoveni vor să fure o sabie cu mare însemnătate istorică; în Focșaniul veacului al XIX-lea, un fiu de podgorean descoperă o taină ascunsă într-un covor oriental. De la Focșani la București, de la Constantinopol la Viena, de la Paris la Tallinn, de la Allentown la Yaoundé, oglinzi, statuete chiwara, tramvaie fantomatice, sperietori de ciori, ciupercării care duc în miezul pământului, constelații pe chipuri de fecioare, cai de aur, oase de balaur, absinterii, cinemateci, comete, pandemii și inteligențe artificiale, toate țesute în urzeala unor povestiri întrepătrunse la hotarul dintre posibil și imposibil.  

Precomandă până pe 16 noiembrie acest volum de proză scurtă beneficiezi de 10% reducere, transport gratuit și autograf! Livrările vor începe din data de 17 noiembrie! 

[…] Brusc, mi-am dat seama că mi-am uitat bagajul pe peronul gării. Tot ce aveam, tot ce izbutisem să adun, pierdut pentru totdeauna. M-am trezit și am început să bâjbâi îngrozit prin compartiment. Am dat peste geantă. Era acolo, jos, unde o lăsasem. Cum de n-o simțisem la picior? Am tras adânc aer în piept, însă când să mă așez din nou, am auzit niște teribile urlete de lup. M-am uitat pe fereastră. Străbăteam încă o pădure. Eram însă în siguranță acolo, mi-am spus. Am tras perdeaua. Deodată, un bubuit. Ceva a lovit din afară vagonul, atât de puternic încât mai avea puțin și-l arunca de pe șine. Nu-mi doream nimic mai mult în acele momente decât ca trenul să nu oprească, să meargă mai departe, chiar și dacă ar fi strivit pe careva sub roți. 

Nu am apucat să mă bucur că locomotiva a gonit înainte, că am auzit încă un zgomot dinspre closet și, prin perdea, am văzut o umbră trecând repede pe coridor. Am început din nou să tremur, cu pielea înfiorată, cu părul pe mâini și pe ceafă ridicat. Aerul devenise deodată cleios și-mi înfunda nările și traheea. Nu îndrăzneam să trag din nou perdeaua. Am rămas o vreme cu ochii la ușă, neputând să mă gândesc la altceva decât la faptul că aceasta era neîncuiată. Totuși, nu găseam puterea de a mă ridica și de a mă propti în ea. 

Lumina de pe coridor a început să pâlpâie. Abia auzeam bâzâitul neonului, aproape surzit cum eram de zgomotul respirației mele și de bătăile smintite ale inimii. Aveam impresia că acestea se auzeau în tot vagonul, că mă dădeau de gol. Trenul a urlat deodată înfiorător. Se apropia, pesemne, de o gară. Pentru o clipă, m-am gândit să cobor, să petrec noaptea în sala de așteptare sau poate să iau un taximetru până la cel mai apropiat motel. M-am gândit apoi că ar fi putut fi doar o haltă. Atunci, unde să cobor eu așa, în mijlocul pustiului, în toiul nopții, eu, care uram noaptea și care a doua zi trebuia să fiu departe, acolo unde viața mă aștepta, bătând din picior și privindu-și ceasul. 

 Trenul a început să încetinească. 

M-am uitat iar pe fereastră. Nicio lumină care să anunțe că ne apropiam de un oraș. Umbrele însă erau pretutindeni, cumplitele umbre, fugărindu-se, căutând să intre. Ceața își începuse din nou murmurul. Se auzea limpede, într-o altă gamă decât zgomotul șinelor. Nu voiam să oprim, îmi venea să strig în gura mare mecanicului să nu oprească pentru nimic în lume, poate că am și făcut-o. Dacă da, atunci nu m-a ascultat nimeni. 

Trenul a oprit. 

Am ghicit prin întuneric contururile unui peron care părea pustiu. Am așteptat apoi, trecându-mi ochii de la platformă la coridor și invers. 

Ne-am pus din nou în mișcare. 

Am tras iar aer în piept. Apoi am auzit zgomot de pași. Am încremenit. Cineva, ceva, cineva se apropia. Am sărit spre geam și m-am căznit să-l deschid cu gândul sincer de a sări, să mă salvez încă o dată, doar să fi reușit să mă strecor prin deschidere. O umbră s-a postat în fața ușii. 

M-am uitat la mâner. Încet, ușa s-a întredeschis. Eram deja săltat cu un picior pe pat, pregătindu-mă să mă arunc, când a intrat un bărbat între două vârste, cu o șapcă de vânătoare pe cap și o raniță în spinare. Mi-a făcut un semn de salut cu mâna și, cu o mină plictisită, s-a trântit în celălalt pat de jos. Nu părea să constituie o amenințare. Simțindu-mă ridicol, am coborât piciorul din pat și am închis geamul. Văzând în gaica sa șnurul cu care se lega perdeaua, mi-a venit o idee. L-am luat și l-am trecut în jurul mânerului ușii și l-am legat de piciorul scării care ducea la cușetele de deasupra. Nu ar fi ținut dacă cineva ar fi dorit cu tot dinadinsul să intre, însă tot era ceva. Acum aveam din nou un vag sentiment de siguranță. 

M-am așezat la rândul meu pe cușetă. Bine măcar că nu mai eram singur. Poate aș fi putut chiar să adorm. La urma urmei, nimic rău de afară nu putea intra. 

Am închis din nou ochii. 

***

Deodată, m-am gândit că străinul mi-ar putea umbla prin bagaj și că acesta doar aștepta să adorm ca s-o facă. Apoi mi-a trecut prin cap că m-ar fi putut omorî în somn. Sau poate chiar să mă injecteze cu turbare. La urma urmei, nu văzusem niciodată chipul adevărat al cinocefalului din „Trenul groazei”. Nicio fotografie nu apăruse în niciun ziar, în afară de unele neinspirate înfățișându-i pe Anubis și pe Sfântul Cristofor, într-o publicație ezoterică. La câți ani trecuseră de atunci, acesta ar fi putut foarte bine să fie liber. Ar fi putut să fie chiar cel de lângă mine. De ce ar fi intrat în același compartiment cu mine când aproape sigur celelalte erau goale? Dintr-o dată, m-am simțit ca un prost. Mă încuiasem singur acolo cu el, atât de temător că primejdia ar fi putut să vină din afară, încât o ignorasem pe cea dinăuntru. M-am ridicat brusc. 

L-am studiat. În întunericul înmuiat doar de luna slabă și de pâlpâirea albicioasă a neonului de pe coridor, chipul străinului mi-a părut hidos, lombrosian, câinesc, cu fruntea osoasă, cu ochii apropiați sub sprâncene stufoase, cu nasul borcănat, cu perciuni zburliți de-a lungul maxilarului prelung, până spre gura căscată, cu buze groase. Dormea. Sau se prefăcea că doarme. 

 S-a ridicat deodată, cu o privire nebunească în ochi. 

Mi-a strigat, bâlbâindu-se, să nu-i fac niciun rău și, smulgându-și de jos ranița, a dat să fugă. Când a văzut că ușa era legată, s-a speriat și mai tare și a început să mă implore, cu ochii căscați, mari și rugători, ochi de rumegătoare în fața satârului, în timp ce mâinile sale tremurânde se căzneau să dezlege banalul meu nod. A izbutit într-un târziu și, surd la încercările mele de a-l liniști, a luat-o la sănătoasa pe culoar. Nu cred că s-a oprit până la locomotivă. În chip straniu, frica lui mi-a dat curaj. Mă simțeam deodată bine, încrezător. 

Așa am adormit.     

***

Când m-am trezit, afară era lumină, razele soarelui împrăștiaseră duhurile rele. Cea mai lungă noapte a vieții mele se sfârșise. Eram salvat. Binedispus, deși cu siguranță nu dormisem mai mult de două-trei ore adunate, m-am îndreptat spre vagonul-restaurant, salutând voios pe oricine întâlneam în cale, căci, din câte vedeam, nu fusesem nici pe departe singurul călător. Mă gândeam chiar să dau de bărbatul care intrase în compartimentul meu în noaptea care trecuse și să-mi cer iertare că-l speriasem atât de tare, poate chiar să-i mărturisesc propriile-mi spaime. 

Ajuns în vagonul-restaurant, am bătut darabana cu degetele pe tejgheaua nichelată, căutând să-l fac atent pe insul mătăhălos întors cu spatele spre mine și care era, cu siguranță, în același timp bucătar, cafegiu și ospătar, așa cum se întâmplă adesea pe astfel de trenuri. Am bătut cu palma în tăblie și, îngroșându-mi vocea, am cerut o cafea neagră. Printr-o suită de mormăieli, acesta mi-a spus să ocup o masă și că licoarea avea să-mi fie adusă în scurt timp. 

M-am așezat. 

Așteptând, am început să răsfoiesc ziarul din ziua care trecuse și pe care îl găsisem, împăturit, pe fața de masă pătată, lângă o piperniță răsturnată, din care se vărsase o grămăjoară de pulbere și câteva granule negricioase, ca praful de pușcă. În vagon mirosea a fum stătut și a tuș proaspăt. Nimic interesant la știri, cu excepția informării că, în curând, o nemaivăzută cometă roșie avea să treacă pe lângă Pământ. Cum citeam, am zărit cu coada ochiului silueta cafegiului apropiindu-se. Când a ajuns în dreptul meu, am văzut mai întâi tava de aluminiu, pe care se găsea o seringă cu un lichid gălbui. Am sărit, mototolind ziarul în mâini. Spre marea mea groază, cel care stătea în fața mea purta o mască de câine.

Duca

Leave a Reply

Your email address will not be published.