Scriitorul Florin Pîtea revine cu un nou volum, mai amuzant și mai plin de imaginație decât precedentul din Cartea cu scoarțe de argint, ferecate – Motorul de căutare. Veți regăsi personaje îndrăgite din Delirul încapsulat, precum Lady Badminton, contele de Tuna-Sandwich, doctorul Victor Rammstein sau Fram, ursul bipolar. De această dată, personajele se confruntă cu societăți secrete, cu insecte biomecanice, cu mașinării experimentale și cu mișcări literare ieșite din comun. Volumul Cartea cu scoarțe de argint, ferecate – Motorul de căutare este disponibil pentru precomenzi cu reducere și transport gratuit până pe 15 decembrie. Livrările vor începe din 16 decembrie!
***
Ajunsă acasă, domnișoara de Sans-Souci puse mai întâi să-i fie dezinfectate rănile cu o soluție antibiotică patentată de doctorul Victor Rammstein, apoi pansate[1]. Pe urmă, luă un prânz hrănitor, cu friptură de vită în sânge, garnitură de legume și un pahar cu vin roșu. După desertul de fructe glasate, bău încă un pahar cu vin, în principal pentru că, la cât era de nedormită și dezorientată, nu mai știa sigur dacă deja băuse unul sau nu.
După prânz, dormi dusă.
Se trezi spre finalul după-amiezii, odihnită și întremată. Sună dintr-un clopoțel, iar o cameristă sosi, îi oferi o pereche de papuci de casă și o ajută să își pună un halat matlasat peste cămașa de noapte.
Căscând și frecându-se la ochi, Amélie merse în salon, unde camerista scăpără un chibrit cu măciulia de fosfor și aprinse câteva lumânări din ceară de albine parfumată, care erau înfipte într-un sfeșnic de argint, pe polița căminului. În mod normal, reședința Sans-Souci era iluminată modern, cu arzătoare de gaz protejate cu abajururi din sticlă mată, însă Amélie avea o dispoziție romantică și prefera lumânările.
Din păcate, ritualul ei de seară, cu lecturi din evangheliile asimptotice și din tratate de morală, se ciocni de un impediment. Motanul Înțepat, pentru beneficiul căruia domnișoara citea uneori cu voce tare, nu se zărea nicăieri.
Contrariată, domnișoara de Sans-Souci luă sfeșnicul de pe polița căminului și începu să își caute animalul de companie. Se uită pe sub pianul cu coadă, pe după paravanele cu panouri de mătase brodată, pe sub măsuțe, pe sub fotolii, prin unghere, ba chiar și pe sub canapea.
Motanul – ia-l de unde nu-i!
Intrigată, Amélie sună iar dintr-un clopoțel. O cameristă sosi într-un suflet.
– Da, coniță!
– Unde-i motanul?
– Nu știu, coniță!
– Cum adică nu știi? se înfurie domnișoara. Dar tu ce păzești?
– Am multe de făcut de dimineața până seara, mărturisi speriată camerista. Și, dacă trag chiulu’, domnu’ majordom le zice lu’ conu’ și coana să-mi taie din leafă. Așa că... numa’ grija motanului n-o duceam.
– Ia cheamă-l pe James!
– Îndată, coniță!
Camerista schiță o reverență și ieși, grăbită. După două minute, în salon intră majordomul.
– M-ați chemat?
– Unde-i motanul, James?
– Mă tem că nu spune niciodată unde pleacă, domnișoară!
– Drept e și-asta. Dar... pe unde-ar putea să fie?
– Bântuie prin tot cartierul, o asigură majordomul. Pe la cotețe de găini, pe la colivii cu păsări exotice, pe la acvarii, pe la pisicile altora...
Amélie se înroși ușor.
– Am înțeles. Și... cum am putea să-l găsim?
James ridică ușor din umeri.
– Nu merită efortul. Oricum, când se satură de colindat prin vecini, vine de fiecare dată înapoi acasă, spre disperarea servitorilor.
– James!
– Nu-i prea multă dragoste irosită între motan și personalul de la demisol, o asigură majordomul într-un acces de sinceritate.
– Dar... dacă lipsește pentru că, de data asta, a pățit ceva tragic?
Majordomul nu răspunse că asta ar fi constituit un semn că rugăciunile servitorimii fuseseră în sfârșit ascultate, însă ideea i se citea destul de clar pe figură.
– Dacă înțeleg bine, insistă domnișoara de Sans-Souci, nici nu știi unde s-a dus, nici n-ai fi dispus să mă ajuți să-l caut.
James simulă regretul într-o manieră aproape convingătoare.
– Nimic nu mi-ar face mai multă plăcere decât să vă ajut să căutați motanul, domnișoară! Mă tem însă că, pe de o parte, am un număr de responsabilități administrative încredințate de către părinții dumneavoastră, iar, pe de altă parte, căutarea motanului prin curțile și prin imobilele învecinate, fără știrea și permisiunea proprietarilor, ar constitui o faptă penală și ar fi aspru pedepsită de lege.
– Am putea merge din ușă-n ușă și am putea solicita permisiunea să-l căutăm pe pisi din pod până în pivniță, casă cu casă.
Majordomul își stăpâni un zâmbet.
– Sunt convins că există metode mai rapide și mai eficiente ca să vă faceți de râsul lumii, însă, pe moment, îmi vine destul de greu să mă gândesc la una.
Amélie dădu ochii peste cap.
– James, asta chiar că nu mă ajută cu nimic!
Privirea domnișoarei căzu asupra Motorului de Căutare, care, ca de obicei, se așezase într-un colț, cu picioarele pliate dedesubt, și aștepta cuminte să primească următoarea comandă.
– Găsește-l pe Motanul Înțepat! îi ordonă ea pe un ton ferm mecanoidului. Și să mi-l aduci aici!
Motorul de Căutare își deplie picioarele articulate, se ridică, făcu câțiva pași, apoi ieși pe ușa salonului. Amélie se uită după el, apoi spre majordom.
– James!
– Da, domnișoară!
– Să-i zici valetului să-i deschidă ușa de la intrare mecanoidului când s-o întoarce!
– Altceva?
– Asta e tot. Mulțumesc.
James se conformă, iar domnișoara de Sans-Souci rămase singură în salon, roasă de îngrijorare.
Abia după lăsarea întunericului reveni Motorul de Căutare din misiunea în care îl trimisese domnișoara. La capătul unui braț metalic, ținea de ceafă un motan extrem de furios.
– Ceara cui te-a făcut de râșniță nenorocită! Stai să pun eu gheara pe tine, c-o să te fac să-ți meargă fulgii!
Imperturbabil, mecanoidul îl duse în dreptul căminului și, fără menajamente, îl lăsă să cadă pe parchet. Motanul ateriză în picioare și se lansă asupra Motorului de Căutare, zgâriind și scuipând. Fără să se sinchisească, mecanoidul se duse într-un colț și se ghemui la loc.
– Pisi! interveni domnișoara.
Turbat de furie, motanul își continuă atacurile împotriva mașinăriei.
– Pisi, potolește-te odată!
Zbârlit tot și nervos peste măsură, Motanul Înțepat catadicsi să se îndepărteze de mecanoid și să se întindă pe perna sa favorită, lângă cămin.
– Unde era?
Îndatoritor, Motorul de Căutare se ridică, luă un toc, îl înmuie într-o călimară și începu să schițeze pe o coală. Se contură un imobil.
– O casă? încercă Amélie să ghicească.
Mecanoidul adăugă o firmă.
– O companie?
Pe firma din desen, mașinăria schiță titlul unui cotidian gorenian. Domnișoara de Sans-Souci căscă ochii mari.
– O redacție? Pisi, ce-ai căutat la redacția jurnalului Telegraful?
– Am stat de vorbă cu niște reporteri, explică motanul. Că doar nu credeai că m-am dus să prind șoareci pe-acolo!
– Cum adică ai stat de vorbă cu niște reporteri? întrebă Amélie iritată.
– Adică ei mi-au pus întrebări și eu le-am răspuns. Puteam să facem și invers, da’ n-ar fi avut nici un haz.
– De ce să n-aibă, bestie?
– Pentru că răspunsurile lor la-ntrebările mele n-ar apărea mâine-n gazetă. Pe când răspunsurile mele la-ntrebărilelor...
Furioasă, Amélie îl ridică de pe perna unde motanul se tolănise și îl scutură ca pe o zdreanță.
– Ce le-ai spus, monstru nerecunoscător ce ești?
– Cum te-ai dus de nebună să cauți conspirația lu’ pește, îi răspunse pe un ton sfidător motanul. O să-ți vezi povestea în ediția de mâine.
Lividă la față, Amélie îl lăsă să cadă înapoi, pe pernă.
– N-ar fi trebuit să discuți cu ei.
– N-ar fi trebuit să-l pui pe doctor să mă opereze, ripostă Motanul Înțepat. Acu’, că sunt în stare să vorbesc, tâmpit aș fi să tac!
– A, deci așa?!
– Chiar așa.
Furioasă, domnișoara de Sans-Souci sună din clopoțel. După o jumătate de minut, în salon intră majordomul. Ostentativ, motanul se întoarse cu spatele.
– M-ați chemat? se interesă James.
– Mai ții minte când ai vrut să curmi suferința servitorilor împușcând motanul?
Majordomul își stăpâni un zâmbet.
– Cât se poate de clar, domnișoară!
– Perfect! Pisi e în arest la domiciliu.
– Până când? întrebară James și motanul concomitent.
Pe buzele fine ale domnișoarei se schiță un zâmbet subțire ca tăișul unui stilet.
– Până la noi ordine, zise ea pe un ton distinct. Și, James...
– Da, domnișoară!
– ...În cazul în care încearcă să iasă din curte și tragi cu pistolul după el ca să-l oprești, chiar n-o să-mi pese dacă doar o să-l schilodești sau o să-l omori de-a binelea!
– Am înțeles.
– Cum scria cuviosul Dionisie Aeropurtatul în epistolele către preacinstita Parapanta: „Dacă sunt bun, nu înseamnă că trebuie să mă iei de prost.”
– Pe-asta ai născocit-o acum, o acuză Motanul Înțepat.
– A, deci, până la urmă, chiar ți-au prins bine ședințele de lectură! îl persiflă ea. Ei, uite că, de azi, am întors foaia!
[1] Deși teoria germenilor propusă de doctorul Rammstein era vehement contestată în mediul academic, Amélie de Sans-Souci prefera să ia măsuri profilactice, pe principiul că era mai bine să fie sigură decât să îi pară rău.