Este ciudat cum am reușit să scriu a 13-a postare din această categorie despre cel mai fierbinte subiect al sezonului rece, însă simt nevoia să vă povestec și despre experiențele mele cu scriitorii români.

Ca în orice relație normală, am avut momente frumoase și furtunoase în blogosfera românească. Am cunoscut oameni faini, dar și persoane cu care nu am nimic în comun și de-o parte a baricadei și de cealaltă.

Însă de-a lungul timpului am realiza nu aș fi fost eu cea de astăzi dacă nu aș fi interacționat cu aceste persoane. A fost nevoie să citesc multe cărți până mi-am găsit stilul și asta, numai datorită oamenilor cu care am interacționat. Tocmai pentru că am interacționat cu o mulțime de cititori și scriitori am reușit să-mi descopăr plăcerile literare, genurile care mă reprezintă și mă motivează și cele de care să mă feresc.

Cred că discuția dintre autori și cititori/bloggeri a pornit dintr-un motiv pueril: calitatea recenziilor anumitor cărți și modul în care sunt percepute de fiecare persoană în parte.

Sunt conștientă de poziția în care mă aflu și că tot ceea ce spun se poate întoarce împotriva mea, dar dacă am învățat ceva în ultima perioadă a fost asumarea propriilor fapte.

Uitându-mă la istoricul recenziilor de pe blog, îmi dau seama că am citit mai mulți autori români decât străini pentru că mi s-a părut corect să le acord și lor o șansă.

Primii autori români (vii) pe care i-am citit și cu care am luat contact au fost Adina Speteanu și Monica Ramirez. Cele două au fost sursa mea de inspirație ca blogger, întrucât în vara anului 2012, când le-am cunoscut , treceam printr-o criză tipic adolescentină. Deși mi-au plăcut mult cărțile "Crimă la timpul trecut" și "Seducția apelor" în acel an nu m-am axat pe cărțile autohtone. Abia în 2013, când am scris prima postare pe acest blog am început să îmi deschid orizonturile literare, iar cele două au fost acolo înmânându-mi cheia spre o lume fantastică, dar cu multe nisipuri mișcătoare.

Monica m-a introdus în tainele genului thriller prin „Traficantul de umbre” pregătindu-mă pentru seria „Alina Marinescu”. Am fost un bebeluș într-ale bloggingului, iar acest scriitor mi-a oferit încredere și amabilitate în ciuda recenziilor mele necizelate și întârziate. Uneori poate că am dezamăgit-o, alteori poate m-am ridicat la nivelul așteptărilor, dar mereu a fost deschisă la părerile mele și nu m-a scutit niciodată de adevăr.

Mergând pe aceeași linie de mistere și thrillere, am cunoscut-o și pe Anamaria Ionescu al cărei Sergiu Manta m-a cucerit. O serie care se petrece pe în România unde totul este o iluzie. Deși nu știam nimic una despre cealaltă, Anamaria mi-a oferit încrederea ei și m-a încurajat să-mi spun părerea despre literatura autohtonă nu doar pe blog, ci și la radio.

La radio am descoperit Editura Herg Benet, unde am întâlnit-o pe Cristina Nemerovschi. Este adevărat că scrie cărți controversate, însă omul din spatele lor, mereu a fost deschis la opinii, răspunzându-ne tuturor cu haz și diplomație. Ținându-mă după Cristina am cunoscut-o și pe Laura Nureldin care reinventează vampirii într-un mod light și pe înțelesul tuturor.

Să vă spun ceva, la capitolul „Laure” stau foarte bine pentru că pe lângă demoni, vampiri și călătorii în timp, am mai cunoscut o Laură cu dragoni. Să scrii o carte cu elemente asemănătoare cu celebra serie „Harry Potter” ai nevoie de curaj pentru că cititorii sunt foarte mofturoși. Laura Știrbu a trecut peste acest impediment și a creat un univers fantastic pentru toate vârstele prin seria „Vicontele Verenței Pierdute”. Și ca să citesc seria am fost convinsă de omul Laura, nu scriitorul. (primul volum este deja disponibil pe site-ul Editurii Quantum Publishers)

Tot în zona Quantum Publishers, mă înclin în fața lui Theo Anghel pentru că m-a luat de pe holurile târgurilor fără să știe că nu i-am citit toată seria „Am murit din fericire” sau că la volumele citite am fost cam zgârcită la numărul de stele. Și după ce a aflat, a continuat să mă accepte așa cum sunt (plecată de la mansardă) și niciodată nu a făcut vreo referire la ce fac eu cu cărțile ei, fiind deschisă să discutăm chiar despre altele. (sunteți de acord că putea să nu-și ia intenționat politețea de acasă și să mă pună la zid pentru că am avut tupeul să nu îi termin seria, nu?).

Recunosc că anul trecut am fost foarte un blogger foarte rău cu Allex Trușcă pentru că i-am zis în față că nu am fost dată pe spate de romanul său de debut. Cu toate acestea, el m-a ascultat și a zis „bine, acum știu ce nu prinde la public, așa că voi lua în considerare sugestiile tale”.  Așa că nu vă mirați că "Cealaltă regină" este bijuteria coroanei sale. Allex a fost deschis opiniilor „țăranilor” și a evoluat superb.

Dragoste la prima vedere am avut cu Aendo Assermore, care a început să facă ravagii cu inima și imaginația mea acum cinci ani, odată cu lansarea pe piață a Editurii Crux Publishing. Acolo am întâlnit foarte mulți oameni faini datorită lui Oliviu Crâznic și încrederii pe care mi-a acordat-o. Eram cu blogul la început, împlinisem un an de foarte puțin timp, când scriitorul m-a scos din vizuină la primul meu târg Final Frontier. Acolo am descoperit "Anotimpul pumnalelor", "Ceasul fantasmelor" și "Povestiri de la marginea realității". Editorul Deea Sterea și autorii săi s-au asigurat că aveam să cunosc o altă versiune a fantasticului românesc care este mult mai alert decât Eliade. Dan Rădoiu mi-a adus de multe ori zâmbetul pe buze iar Șerban Andrei Mazilu rezită cu stoicism la vederea cărților sale masacrate pe care le citesc și recitesc din scoarță-n scoarță. Îmi plac cărțile cruxene și mereu am fost prima la rând când a venit vorba să lanseze ceva nou pe piață pentru că știu că de fiecare dată voi fi surprinsă plăcut.

Pe lângă lipsa de amabilitate a autorilor se mai zvonește și că scriu cărți de o calitate îndoielnică, nu?

Este adevărat că nu toți scriitorii scriu pe gustul meu și că nu reușesc să publice un text care se pliază în totalitate pe personalitatea mea, dar le-am dat o șansă pentru că așa mi s-a părut cinstit. Doar așa am aflat despre ce vreau să scriu și ce parteneriate îmi doresc pe viitor.

Anul trecut la Gaudeamus, niște doamne, care aparent (nu) mă cunoșteau, nu au ezitat să nu zică în gura mare răutăți de genul "asta-i aia care scrie doar despre Ramirez și Crux". Este posibil să scriu mai mult despre ce îmi place decât despre ceva ce mi-a lăsat un gust amar. Recunosc că am și articole cu recenzii în care nu laud cărțile citite pentru că eu nu am empatizat cu subiectul lor. Și era de așteptat ca fanii cărțiilor respective să mă bombăne pentru că și eu aș fi bombănit dacă cineva ar spune că o carte care mie îmi place foarte mult nu este impresionantă. Diferența este că nu cred că aș putea să mă cert cu cineva pentru că nu sunt de acord cu opinia lui.

Trăgând linie la ceea ce am spus mai sus și judecând la rece ce se întâmpă în mediul online dedicat blogurilor de carte, îmi dau seama că este nevoie să-mi reevaluez prioritățile literare și să-mi triez mai bine cărțile pe care vreau să le citesc. Voi continua să citesc autori străini pentru că au cărți pe care vreau să le citesc, dar nu voi renuța nici la autorii noștri pentru că la ei am găsit povești nemuritoare care știu că mă vor însoți tot restul vieții.

Duca