„Inima dragonului” este mai mult decât o carte fantasy destinată pasionaților de aventuri magice. Este o lecție de viață despre asumarea responsabilității născute în urma deciziilor luate, loialitate și iubire.
Lied este un liandrin ce a trecut prin multe aventuri de-a lungul vieții, dar și umilințe. Fiind izgonit de cei de-un neam cu el, acesta a devenit un bard care străbate lumea în lung și-n lat încântând auzul cu ale sale oction și voce. Însă ceea ce pare o viață lipsită de griji, se transformă într-o luptă cu însăși Timpul și Destinul.
Totul a început acum mulți ani când actualul rege al Nisalului, Cherazim, l-a umilit pe Lied în capitala magiei din simplă vanitate și inconștiență. Ani mai târziu, Lied vrea să îi plătească regelui cu aceeași monedă, însă ceva a mers prost. Planul era simplu, bardul împreună cu prietenii săi Asht (bardul Nordului) Vel și Mira (simpli hoți de buzunare, dar cu secrete bine ascunse) și Nekki 
cu ai săi pitici, mereu puși pe șotii plănuiesc să-l adoarmă pe Cherazim și să ușureze locuitorii Nisalului de cât mai mulți bani în timpul unui bâlci. Tot ce liandrinul trebuia să facă era să îl adoarmă pe conducător în timp ce tovarășii lui nu cruțau nici un săculeț din piață. Însă atunci când Întunericul își strecoară coada, lucrurile se pot îndrepta cu pași repezi și siguri către sfârșitul lumii. Cu regele adormit pe veci magia ce protejează orașul fermecat s-a evaporat mai repde ca roua dimineații iar haosul pune stăpânire pe întreg ținutul, unde scapă numai cine poate.
Timpul nu a fost niciodată prietenos cu nimeni, iar protagoniștii acestui roman fantastic, nu fac excepție. De aceea, am avut senzația că pe măscură ce personajele avansau în aventurile lor, zilele se scurgeau precum nisipul unei clepsidre. Mare mi-a fost surprinderea să constat, la sfârșit că acțiunea s-a petrecut în trei zile. În această perioadă, autorul ne-a vorbit într-o nouă limbă, limba străveche. Ne-a povestit mituri și legende nlithiene și ne-a făcut cunoștință cu creaturi noi, dar în același timp atât de cunoscute.
Desigur că întunericul nu ascunde întotdeauna coșmaruri, lecție pe care am învățat-o din cărțile lui Șerban Andrei Mazilu, dar la Mircea Țara am descoperit că cele mai crunte coșmaruri sălășluiesc în umbrele Alcanisului, cetatea care s-a scufundat pentru ca Nisalul să se ridice dar și în Camera Tuturor Morților, un sanctuar din adâncul munților în care sunt ferecate sufletele sacrificate de Eor pentru a ridica cetatea Nisalului.
Sceadu, umbre zămislite în întuneric, mereu înfometate și tavuth o creatură născută din cea mai pură ură și negru întuneric sunt doar câteva din ororile care se ascund în măruntaiele pămâtului. În timp ce zollanyi, creaturi de dimensiunile unui copil cu urechi de liliac (sau Yoda în miniatură, cum mi-am imaginat eu) sunt, probabil, cele mai nobile ființe magice pe care le-a întâlnit. Benevolența lor este extrem de rară și în același timp înduioșătoare pentru că de fiecare dată când unul dintre ei se stingea, simțeam că o dată cu el se singea și un strop din speranța că totul va fi bine.
Artefactul cunoscut de toți locuitorii Nlithiei, Inima Dragonului nu ar fi existat dacă autorul nu ar fi adus în lumina reflectoarelor creaturile magice care ne-au urmărit toată copilăria. Noi eram obișnuiți cu dragoni imenși, haini și avari care distrug orașe în calea lor, ca la Tolkien, sau ființe neîmblânzite ca la J.K. Rowlnig sau de ce nu ființe magice, personificate, care iau formă umană, cum i-a creat Sophie Audoin Mamikonian, dar niciodată nu am întâlnit dragoni mici (cât un vultur, să zicem) care sunt loiali unei singure persoane sau care se contopesc cu aceasta transformând-o într-o Fiică / Fiu al Dragonului. Desigur că nu toți dragonii pe care i-am întâlnit în carte sunt micuți și drăguți. Am cunoscut și dragoni periculoși și înțelepți.
Dar oricât de nobile, amuzante, surprinzătoare sau malefice ar fi personajele acestei cărți, eu am fost fascinată de o bătrână cu care am empatizat încă de la primele rînduri. La aproape două zile după ce Lied abia scapă cu viață din catacombele Alcanisului, acesta este găsit și îngrijit de o liandrină și o ghinna într-o bibliotecă. Calya este o tânără ce pare că i-a furat inima bardului, în timp ce Sirra Dephinn este o bătrână ghinna. Această bibliotecară este morocănoasă, extrem de protectivă cu nepoata ei, dar în același timp cumpătată și candidă, chiar dacă nu o arată. Replicile sale, dar și starea de spirit pe care aceasta mereu o are, au fost aproape singurele care m-au făcut să râd și să comentez cu voce tare, dar și care m-au pus pe gânduri lucruri ce au apropiat-o și mai mult de inima mea:
cu ai săi pitici, mereu puși pe șotii plănuiesc să-l adoarmă pe Cherazim și să ușureze locuitorii Nisalului de cât mai mulți bani în timpul unui bâlci. Tot ce liandrinul trebuia să facă era să îl adoarmă pe conducător în timp ce tovarășii lui nu cruțau nici un săculeț din piață. Însă atunci când Întunericul își strecoară coada, lucrurile se pot îndrepta cu pași repezi și siguri către sfârșitul lumii. Cu regele adormit pe veci magia ce protejează orașul fermecat s-a evaporat mai repde ca roua dimineații iar haosul pune stăpânire pe întreg ținutul, unde scapă numai cine poate.
Timpul nu a fost niciodată prietenos cu nimeni, iar protagoniștii acestui roman fantastic, nu fac excepție. De aceea, am avut senzația că pe măscură ce personajele avansau în aventurile lor, zilele se scurgeau precum nisipul unei clepsidre. Mare mi-a fost surprinderea să constat, la sfârșit că acțiunea s-a petrecut în trei zile. În această perioadă, autorul ne-a vorbit într-o nouă limbă, limba străveche. Ne-a povestit mituri și legende nlithiene și ne-a făcut cunoștință cu creaturi noi, dar în același timp atât de cunoscute.
Desigur că întunericul nu ascunde întotdeauna coșmaruri, lecție pe care am învățat-o din cărțile lui Șerban Andrei Mazilu, dar la Mircea Țara am descoperit că cele mai crunte coșmaruri sălășluiesc în umbrele Alcanisului, cetatea care s-a scufundat pentru ca Nisalul să se ridice dar și în Camera Tuturor Morților, un sanctuar din adâncul munților în care sunt ferecate sufletele sacrificate de Eor pentru a ridica cetatea Nisalului.
Sceadu, umbre zămislite în întuneric, mereu înfometate și tavuth o creatură născută din cea mai pură ură și negru întuneric sunt doar câteva din ororile care se ascund în măruntaiele pămâtului. În timp ce zollanyi, creaturi de dimensiunile unui copil cu urechi de liliac (sau Yoda în miniatură, cum mi-am imaginat eu) sunt, probabil, cele mai nobile ființe magice pe care le-a întâlnit. Benevolența lor este extrem de rară și în același timp înduioșătoare pentru că de fiecare dată când unul dintre ei se stingea, simțeam că o dată cu el se singea și un strop din speranța că totul va fi bine.
Artefactul cunoscut de toți locuitorii Nlithiei, Inima Dragonului nu ar fi existat dacă autorul nu ar fi adus în lumina reflectoarelor creaturile magice care ne-au urmărit toată copilăria. Noi eram obișnuiți cu dragoni imenși, haini și avari care distrug orașe în calea lor, ca la Tolkien, sau ființe neîmblânzite ca la J.K. Rowlnig sau de ce nu ființe magice, personificate, care iau formă umană, cum i-a creat Sophie Audoin Mamikonian, dar niciodată nu am întâlnit dragoni mici (cât un vultur, să zicem) care sunt loiali unei singure persoane sau care se contopesc cu aceasta transformând-o într-o Fiică / Fiu al Dragonului. Desigur că nu toți dragonii pe care i-am întâlnit în carte sunt micuți și drăguți. Am cunoscut și dragoni periculoși și înțelepți.
Dar oricât de nobile, amuzante, surprinzătoare sau malefice ar fi personajele acestei cărți, eu am fost fascinată de o bătrână cu care am empatizat încă de la primele rînduri. La aproape două zile după ce Lied abia scapă cu viață din catacombele Alcanisului, acesta este găsit și îngrijit de o liandrină și o ghinna într-o bibliotecă. Calya este o tânără ce pare că i-a furat inima bardului, în timp ce Sirra Dephinn este o bătrână ghinna. Această bibliotecară este morocănoasă, extrem de protectivă cu nepoata ei, dar în același timp cumpătată și candidă, chiar dacă nu o arată. Replicile sale, dar și starea de spirit pe care aceasta mereu o are, au fost aproape singurele care m-au făcut să râd și să comentez cu voce tare, dar și care m-au pus pe gânduri lucruri ce au apropiat-o și mai mult de inima mea:
„Viața este o poveste. Una cu final deschis. Partea cea mai interesantă este că tu decizi cum se continuă și cum se termină, ce final îi alegi.”Sunt extrem de fascinată de ceea ce un autor român a reușit să creeze în 365 de pagini. Creaturi noi, feluri de mâncare fanteziste și termeni originali care sunt explicați detaliat în subsolul paginilor. Acum că am ajuns la final, sunt mai mult decât sigură că „Inima dragonului” este doar începutul unei lumi ce poate fie explorată și exploatată mult mai mult decât ne-am putea noi imagina. Titlu: Inima dragonului Autor: Mircea M. Țara Editura: Crux Publishing Anul publicării: 2017 Nota: 5/5