Când am citit prima data această carte (cu 2 ani în urmă) a fost pentru că voiam să fiu în pas cu moda. Abia se lansase și lumea era de-a dreptul înnebunită de această trilogie.
Începutul deși este unul sinistru și dezolnat ascunde o mulțime de elemente care mai târziu m-au ajutat să înțeleg cartea și acțiunile lui Katniss Everdeen, care nu este tocmai personajul meu preferat. Mie îmi place, însă, Effie Trinket cu nebunia și mania ei pentru pefecțiune, Haymitch cu glumele lui spirituale și indiferența constructivă de care dă dovadă, nu doar odată ci de fiecare dată când Katniss sare ca dopul de șampanie. Și mai este Peeta Mellark, băiatul tribut din Districtul 12. Băiatul drăguț care a ajutat-o pe Katniss să nu moară de foame, băiatul care a adus romantismul în carte și băiatul care nu vrea să își piardă identitatea. Nu pot să precizez exact de ce îmi place Peeta atât de mult, însă știu că el este oaza de liniște și normalitate pe care cu toții o căutăm într-un roman distopic.
Desigur că mai este și Gale, personaj care pune pe jar inimile multor fete, însă pentru mine el nu este nimic altceva decât „încă un personaj dintr-o lume gri”. Pentru mine Gale este cineva al cărui loc chiar este în această lume fadă. Este acel personaj puternic, ideal și greu de învins sau atins. În ochii mei, el nu este decât un alt erou fabulos dintr-o serie de cărți. Cred că acest personaj este totuși unul important fără de care seria nu ar fi avut success. În opinia mea, el este demonul care îl pune în lumină pe Peeta.
Trebuie să recunosc că și acum am fost impresionată de anumite scene, însă cea care mi-a rămas tipărită în minte și pe care o consider esențială este scena morții lui Rue. Trebuie să recunosc că am fost profund impresionată de ea nu doar de cum a fost scrisă și ce sentimente a transmis, dar și ceea ce înseamnă ea.
Rue este o tânără de 12 ani și așa cum este Katniss, această micuță a devenit capul familiei sale la o vârstă prea fragedă. La 12 ani mulți se joacă cu păpușile sau cu mașinuțele, însă Rue aducea hrană familiei sale, iar odată cu moartea ei, se presupune că a murit și speranța, însă această speranță este redată de Katniss, cea care împodobește trupul fără viață al aliatei sale din timpul Jocurilor. Cred că această scenă este una din scenele cheie, alături de prezentarea tributurilor, când Katniss și Peeta sunt în flăcări, flăcări ce pot fi ale speranței, sau scena în care nimeni nu aplaudă când protagonista se oferă voluntar ca tribut în locul surioarei sale.
Chiar dacă nu îmi place acest personaj, Katniss Everdeen poate fi o Jeanne d'Arc a lumilor diostopice.
Titlu: Jocurile foamei
Titlu original: The Hunger Games
Autor: Suzanne Collins
Editura: Nemira
Colecția: Nemira Junior
Anul publicării: 2009
Nota: 5/5
Tin minte ca eu am citit seria imediat dupa ce am vazut filmul si mi-a lasat o impresie buna, in ciuda faptului ca sfarsitul volumului trei mi s-a parut usor fortat.
Nici mie Katniss nu mi-a fost foarte simpatica, dar cel putin pe parcursul primului volum a reusit sa ma faca sa o privesc “cu ochi buni”. In celelalte doua volume in schimb …
Scena legata de Rue a fost cu adevarat emotionanta, iar Suzanne Collins a reusit sa o descrie cu mult talent, fiind una din scenele mele preferate din primul volum.
Povestea dintre Katniss, Gale si Peeta mi s-a parut mai mult de umplutura, dar, dintre cei doi baieti, mereu l-am preferat pe Gale. Ma bucur totusi ca triunghiul amoros format de cei trei nu a fost “bagat” pe gatul cititorilor mai mult decat este cazul, reusind astfel sa nu faca din Katniss o protagonista pe care sa o detest din cauza egoismului de a nu alege cu cine vrea sa fie cu adevarat.