Întotdeauna am fost fascinată de fastul, culorile, eleganța și splendoarea sfârșitului anilor 1800, începutul anilor 1900. Mi-ar fi plăcut să trăiesc într-o perioadă când încă nu existau mașini, doamnele organizau serate, iar domnii frecventau anumite cluburi din înalta societate. Când tehnologia nu exista aproape deloc și singurele modalitatăți de a învinge plictiseala erau cititul și plimbările lungi prin parcuri sau călătoriile în străinătate. Desigur că nu putem ignora nici lipsa educației medicale, foametea, mizeria sau războaiele, care erau în floare în acea perioadă, însă cumva familia Savary a reușit să treacă peste aceste obstacole, împiedicându-se însă de piedicile pe care chiar membrii acesteia și le-au creat singuri. Mi-a plăcut enorm că romanul are mai multe planuri și implicit mai mulți protagoniști de la care am învățat importante lecții de viață. Faptul că autoarea ne-a refuzat deliciul unei lumi, a unei familii perfecte  sau a unui final previzibil, face ca acest roman să iasă din tiparele cu care ne-am obișnuit până acum. După ce soarta i-a refuzat tinerei Aimee trei frățiori, o doamnă din Anglia îi aduce în holul casei un băiețel colestiv cu accent britanic mai mare cu doi ani decât ea. Așa a intrat tânărul Henri în casa și inimile familiei Savary, o familie burgheză din Franța secolului XIX. O dată cu trecerea anilor, relația dintre cei doi a trecut prin toate etapele posibile: de la doi copii ce intenționau să nu se agreeze, la niște adolescenți uniți prin pasiunea pentru pictură și apoi doi tineri legați pentru totdeauna de o iubire imposibilă, dar și multe minciuni. Citind această carte am învățat că minciunile mici pot distruge familii, iar omiterea anumitor detalii îți iau dreptul șansei de a primi și oferi iubirea jumătății tale. Am mai descoperit că în zadar îți este scris că sufletul pereche este X dacă tu prin acțiunile tale îl îndepărtezi. Și cel mai important este că deși ai puterea de a ierta cu toată ființa ta, anumite gesturi nu pot fi uitate oricât de puternică ar fi iubirea. Într-o lume în care femeile nu au aproape niciodată vreun cuvânt de spus și sunt amenințate de plictiseală, acestea învață să fie adevărați maeștri ai jocurilor și manipulărilor. Astfel se remarcă mama lui Aimee, Colette Savary. O doamnă care până acum și-a îngropat trei fii, dar care a reușit să se ridice și să orchestreze adevărate jocuri periculoase doar pentru a scăpa de apatie. Puteți considera că tocmai această femeie inteligentă este personajul negativ al evenimentelor ce stau la baza poveștii pentru că acțiunile sale au dus la separarea fiicei sale de singurul bărbat pe care a putut să-l iubească vreodată. La polul opus, se află doamna Savary, soacara lui Colette. O bătrânică foarte simpatică, dar extrem de chibzuită și severă. Aceasta este simbolul feminismului din carte. Ea este singura femeie care știe să vorbească cu un bărbat ca de la egal la egal, are curajul să recunoască faptul că între ea și soțul său nu a existat niciodată iubire, ci doar un respect reciproc extrem de bine înrădăcinat, devenind astfel mâna dreaptă a acestuia. Faptul că această femeie nu a fugit niciodată din calea greului și că a avut extrem de mult curaj să înfrunte furtunile  vieții, au transformat-o rapid în personajul meu preferat. Cred că tragicul a fost reprezentat doar de tânăra pictoriță și de dragul său Henri, victimele unei pasiuni prea aprinse pentru perioada respectivă. Fiind încă tânăr și necopt Henri a comis o greșeală ce l-a îndepărtat de familia adoptivă și de tânăra care i-a furat inima pentru totdeauna. Aimee i-a dăruit totul însă trădarea lui a îndreptat-o spre autodistrugere. Acum cei doi sunt separați și uniți de un periculos joc de domino al cărui final este un șoc pentru cititorul acestui roman cu iz de trecut și în care doar cel mai puternic va obține ceea ce își dorește. Titlu:  O fată în amurg. Un roman despre Paris Titlu original: Girl in the Afternoon. A Novel of Paris Autor: Serena Burdick Editura: RAO Anul publicării: 2017 Nota: 3/5