Publicată pentru prima dată în România de Grupul Editorial Corint, imprint LEDA, prin 2009 sau 2010, seria Sânge albastru de Melissa de la Cruz a fost, la acea vreme, una dintre plăcerile vinovate ale amatorilor de cărți YA. Atmosfera inspirată parcă din Upper East Side-ul lui Cecily von Ziegesar, și reinterpretarea vampirilor au stârnit interesul publicului tânăr. Totuși, nu suficient pentru ca LEDA să justifice publicarea întregii serii.
Între timp au trecut aproape 15 ani. Iar eu, în 2025, am citit pentru prima dată această carte într-un buddy read alături de cei mai buni prieteni ai mei din „garda veche” a blogosferei românești de carte. Ce pot să spun? A fost o experiență diferită de ce îmi imaginasem pentru că nu am reușit să mă atașez de nici un personaj sau de acțiune. Poate pentru că am citit-o în format electronic, în engleză. Cu toții știm că e aproape imposibil să o mai găsim tradusă în format fizic și oricum seria este incompletă.
După primele pagini am avut un déjà vu
Am început Sânge albastru fără mari așteptări mai ales că știu ce tendințe literare dominau literatura YA prin 2010. Deși am avut parte de mistere nu foarte misterioase, secrete ușor de descifrat și personaje și situații reciclate din alte cărți, lectura mi s-a părut destul de faină.
Prima impresie? Instrumente Mortale meets Gossip Girl. Scena în care Schuyler îl vede pe Jack Force în pericol m-a dus imediat cu gândul la Clary și Jace din seria Cassandrei Clare. Ba chiar, Jack și Jace… nici numele nu sunt prea diferite, nu-i așa? 🤭
Inițial, narațiunea la persoana a treia mi s-a părut greoaie și aveam impresia că pe lângă Oliver și Schulyer ar fi și o a treia persoană care stătea la coadă să intre în club. În anii 2010, scrisul omniscient era standard, dar schimbările bruște de perspectivă dintre personaje m-au derutat puțin. Abia după câteva capitole mi-am găsit un ritm.
Secretele și misterele din jurul personajelor nu m-au ajutat să le plac prea mult
Dacă ar fi să fac un top, Jordan, sora mai mică a lui Bliss, ar fi în vârf. Are acea doză perfectă de mister și maturitate care lipsește altor personaje. În schimb, Bliss și familia ei? Sunt o adunătură de secrete nespuse și drame duse la extrem.
Mi-a plăcut de Schuyler pentru relaxarea ei. A fost revigorant să găsesc o protagonistă care nu trage cu dinții de atenție. A fost o scenă din timpul unei preselecții de modelling, când a fost aleasă fără efort iar ea a refuzat nonșalant, care mi s-a părut genial scrisă. Oliver, prietenul ei cel mai bun, m-a câștigat și el. Chiar dacă mai târziu lucrurile se complică între ei pentru că mi se pare că Oliver este îndrăgostit de cea mai bună prietenă a lui.
În schimb, Jack și Mimi Force… Altă poveste. Jack? Un decor frumos, dar inutil. Mimi? O Chloe Bourgeois cu colți. Dacă ați urmărit vreodată Miraculous Ladybug, știți exact ce vreau să spun. 🤭 Iar pentru cei care nu știți despre ce vorbesc, imaginați-v-o pe Monica Morell din Vampirii din Morganville blondă și vampir.
Acțiunea a început greu, dar până la urmă m-a prins
Recunosc că abia după jumătate de carte am început să simt că lucrurile devin interesante. Antagonistul pare să fie sub forma unei umbre care o atacă pe Schuyler, misterul construit în jurul lui Beauty, și tensiunile crescânde din lumea vampirilor au adus un pic de adrenalină.
Dar au fost și lucruri care mi-au displăcut. Fragmentele din jurnalul lui Catherine mi s-au părut inutile. Dacă erau mai lungi și altfel integrate, poate își găseau locul în carte. Așa, păreau doar un artificiu lipsit de vlagă.
Mimi? A continuat să se îndrepte cu viteză spre Drama Queen. A fost această scenă cu Dylan, când voia să-l facă familiarul ei uman care mi s-a părut pur și simplu o mizerie având în vedere relația romantică dintre el și buna ei prietenă, Bliss. Iar acuzațiile aduse lui Dylan de consiliul vampirilor cu sânge albastru? Mi s-a părut o manevră politică ieftină, ca să fie despărțit de Bliss. Ca și în lumea reală, nici în această carte nu avem cine știe ce justiție.
Finalul nu este extraordinar, dar m-a făcut să vreau să citesc următorul volum
Ultimele capitole au fost într-adevăr cele mai captivante. În sfârșit, am înțeles de ce Schuyler e specială. Pe parcursul lecturii, legăturile ei cu trecutul, dar mai ales secretele din jurul lui Jack și al mamei ei, au adus niște întrebări menite să țină cititorii în priză.
Totuși, relația incestuoasă dintre Jack și Mimi nu mi s-a părut bine justificată. De ce trebuie să fie împreună? Ce câștigă sau ce pierd dacă nu respectă această „regulă sacră”?
Partea care m-a deranjat cel mai tare? Introducerea îngerilor. Ideea de vampiri-arhangheli mi s-a părut trasă de păr. Cred că povestea ar fi avut mai mult potențial pe ramura științifică. ADN-ul vampirilor, reîncarnarea și memoria genetică erau mai ofertante. Vampirii-îngeri? Par să fie niște personaje ambigue dintr-un episod prost scris pentru serialul Supernatural.
Mi-ar fi plăcut să citesc Sânge albastru în 2010
Sânge albastru nu e perfectă. Clișeele și worldbuilding-ul uneori inconsistent nu o ajută să intre in topul preferințelor mele. Dar are acel farmec pe care doar în perioada 2010-2015 îl simțeam: opulența New Yorkului, secrete de familie și vampiri altfel decât cei tipici. Cred că tocmai acest farmec o va face să fie apreciată de cititori și peste ani.
I-am acordat 3 din 5 steluțe. Pentru atmosferă, conceptul inițial interesant și nostalgia pe care a reușit să mi-o trezească.
Și da, chiar dacă am avut rezerve, am început deja volumul doi. Pentru că, până la urmă, cine poate rezista complet farmecului Upper East Side-ului vampirizat? 💋