Mărturisesc că îmi este foarte greu să scriu recenzia cărții deoarece cred că seria aceasta ar fi fost mult mai bună dacă era formată doar din două volume, în loc de trei.

Consider că „Trădarea câștigătorului” este o carte „de umplutură” între un început promițător și un posibil final grandios. Este adevărat că de data aceasta toate reflectoarele sunt îndreptate către Kestrel care a fost pusă în antiteză cu absolut toate personajele seriei: de la tatăl său și Arin, până la regale Valoriei și a fiului acestuia. Și de fiecare dată tânăra a strălucit într-o aură de un feminism rar întâlnit. Aproape pe tot cuprinsul cărții ea s-a evidențiat printr-o inteligență ieșită din comun și o discreție atent exersată cât timp a decis să fie spionul herranilor la Curtea Regală.

La polul opus, autoarea parcă a luat în derâdere personajele masculine tranformându-l pe Arin într-o marionetă indiscretă, naivă și „oarbă” ce este manipulată cu ușurință de un vârstnic și o tânără de aproape 20 de ani. Este adevărat că acesta este momentul în care tânărul renunță la copilul din el care visează la o lume mai bună, ceea ce este perfect normal pentru un copil de 9 ani dar nu și pentru un guvernator. Lăsând acel copil să plece, Arin ar putea evolua, însă din păcate nu am reușit să văd vreo schimbare vizibilă, pentru că el este foarte de instabil emoțional. Se simte că nu este pregătit să fie conducător și nici să renunțe la trecut.

Interesul meu a crescut când acesta o provoacă pe Kestrel la un ultim joc de „Mușcă și Înțeapă” în care miza este adevărul suprem. Din păcate mi-am pierdut acel interes în momentul în care autoarea m-a lăsat să descopăr singură secretul care stă la baza cărții, singurul lucru care îmi mai rămăsese pentru a continua lectura fiind ideea de dragoste adevărată care îți dă „puteri magice”:

Arin văzu o servitoare de la palat ce stătea cu spatele la el. Cumva, inima lui tresări la imaginea asta. Băiatul ce fusese o dată, îi șopti ușor, timid: singuratică. Spuse: frumoasă. Îi zise băiatului să plece. Merse mai departe. Chiar dacă ar fi întors privirea, nu ar mai fi putut să o vadă pe servitoare.

Ceva îl făcu pe Arin să se întoarcă. Mâna vreunui zeu? Nu putea ști. Picioarele lui începură să calce pe vechile urme înainte de a-și da seama ce face. Trupul lui era aprins, viu și insistent. Mintea îi zumzăia a neînțelegere în timp ce mărea pasul.Kesterel auzi niște pași: era doar un alt hoinar nocturn. Pașii încetiniră, dar nu opriră; trecură mai departe și deveniră un ecou slab, apoi ecoul se stinse.

Grăbește-te, îi ziceau picioarele.

Grăbește-te, îi zicea inima.

Când Arin văzu mâna fetei pe întuneric, așezată pe o balustardă, crezu că era o fantomă a imaginației lui. Degetele ei se mișcau, cântau o melodie neauzită.

El cunoștea acest gest, acea mână.

Acest moment romantic m-a făcut să sper la un altul și un altul, însă pe măsură ce am avansat cu lectura am descoperit un antagonist viclean în Regele Valoriei și o victimă în fiul său, prințul Verex. Mi se pare revoltător ca un părinte să aibă tăria de a-și schingiui psihologic copilul în felul în care regele a procedat cu prințul. Să văd un copil trist prins într-un trup de adult mi s-a părut înfiorător.

Din punct de vedere psihologic, este  interesant de urmărit relația familială dintre Kestrel și General, dar și cea dintre membrii familiilor regale pentru că cele trei familii aduse în prin plan de autoare sunt pe cât de asemănătoare, pe atât de diferite așa că exceptând finalul intrigant al volumului, acesta ar fi un al doilea motiv pentru care sunt nerăbdătoare să citesc ultimul volum al trilogiei ce va fi lansat în această toamnă la Grupul Editorial Corint, Leda Edge.

Serie: The Winner's Trilogy (Trilogia Câștigătorului)

Titlu: Trădarea Câștigătorului

Titlu original: The Winner's Crime

Autor: Marie Rutkoski

Editura: Leda edge

Anul publicării: 2018

Nota: 3/5

Duca