Dragii mei șoricei de bibliotecă, pregătiți-vă pentru un fragment din Sentient, cea mai bună carte pe care am citit-o în ultima vreme.
Din martie și până acum, am devorat primul volum din seria Nordam 20190 de trei ori. Iar acum are un loc de cinste în topul preferințelor mele literare, alături de Anotimpul Pumnalelor de Șerban Andrei Mazilu. Nu știu ce pun autorii de la editura Crux Publishing în cărțile lor, dar creează dependență.
Iar fragmentul de mai jos? Este preferatul meu. După ce am dat de aceasta bucată din carte, am știut, fără urmă de îndoială, că Alina Voinea are un condei pe care nu avem voie să-l ignorăm.
Văzânu-l pe Rhad care umblă printre amintiri și ruine nu m-am putut întreba dacă dragostea este o formă de libertate sau doar o închisoare ambalată în emoții de fericire efemeră? Poate un gest tandru să ascundă adevărul despre identitatea sau chiar destinul cuiva? Și… aflarea adevărului ar fi o eliberare bine-meritată sau o altă formă de tortură?
Ei bine, Sentient nu descrie doar un potențial viitor distopic. Vorbește despre o lume în care răspunsurile nu vin niciodată ușor, iar accesul la un trai liniștit se câștigă. Cum vă spuneam și în recenzie, romanul nu este doar un SF clasic. Este o combinație delicioasă între un SF cu un thriller și romance care invită cititorul la introspecție.
Mai jos vă las cu fragmentul pe care l-aș înrăma dacă aș putea.
Oftă. Știa exact despre ce poză vorbea Almyra, și nu era cea pe care o scanase paderminalul lui Husk. Fotografia aceea fusese făcută a doua zi după noaptea în care, copleșit că pleacă la Academie să trăiască între necunoscuți, coborâse scările și venise să doarmă în camera ei mică de la parter, iar ea, moale și caldă, îl ținuse în brațe, cu capul pe pieptul ei, ca atunci când era copil. Mirosea a verbină și liliac și, fără să știe atunci de ce, își strecurase brațul pe sub bluza ei, încleștându-și degetele în pielea șoldului, trăgând-o spre el, de parcă ar fi vrut s-o lipească de corpul lui și s-o ia, în felul ăsta, cu sine. Ea ezitase puțin, iar el ridicase privirea gata să-și ceară iertare, dar mâinile ei îi alunecaseră prin păr spre obraji, apoi peste umerii care îi tremurau. O sărutase. A doua zi, îi fusese greu s-o privească, dar ea îl rugase să se așeze și arătase spre micul aparat foto neurocomandat pe care îl montase pe un trepied, apoi își petrecuse mâinile împrejurul lui. Așa că zâmbise. Mai avea o lună întreagă până când era obligat să se prezinte în Wash, la Academie.
— Tu ești deja om mare, iar eu arăt bătrână în poza asta, mormăise ea în după-amiaza aceea de Amber, după ce privise rezultatul în vizualizator. Trebuie s-o aranjez un pic, spusese.
I-o dăduse abia peste o lună, în dimineața în care plecase. Observase că își curățase digital pistruii și ridurile discrete de la ochi și parcă nu mai avea nici cearcăne.
— Nu-mi place poza asta, parcă ai piele de sint, îi spusese el râzând, iar ea se ridicase pe vârfuri și îl sărutase prelung, ca o iubită, apoi îl privise cu surâsul ei blând.
— Atunci te rog să nu te uiți la ea. Nici nu e nevoie acum. Dar îmi promiți că o să te uiți când eu n-am să mai fiu.
Vocea ei era așa limpede, iar Rhad simțise atunci o întristare plină de teamă, ca și cum i s-ar fi golit inima. Se aplecase spre ea s-o sărute, dar ea se desprinsese brusc de el și îi aranjase tunica cea nouă, de recrut.
Ca o mamă.
Știuse atunci că avea să o piardă. Privind în urmă, viața lui de dinainte de Academie fusese oricum departe de normal. Totuși, când, odată cu certificatul oficial de majorat, primise și ordinul de încorporare obligatorie, deși se simțise constrâns și îngrozit, trăise un sentiment de ușurare. Majoratul îi recunoștea maturitatea formal, dar încorporarea însemna cu adevărat că pentru lume nu mai era copil. Pleca de acasă undeva unde trebuia să își gestioneze singur viața și, pentru el, asta însemnase atunci că, de fapt, devenea liber.
Cât se înșelase!
Împături scrisoarea cu grijă și o puse înapoi în plic. În loc să-i fi clarificat ceva, orice, mesajul Almyrei doar îi adusese și mai multă nedumerire. Avea dreptul să știe… ce? Să se uite la poza cu ei doi? Ce purta ea în acea zi? Poate avea o bluză cu un mesaj scris pe ea, o parolă, o cheie care să dezlege un mister anume? Avea toată șarada asta legătură cu inelul, făcea sau nu parte din „menirea” despre care tatăl lui nu apucase să-i spună nimic care să-l lămurească? Ce trebuia să facă acum? Să plece, pur și simplu, din Așezare, ca să ajungă acasă în Hoye și să se uite în neștire la o fotografie?
Se simți ostenit și confuz, cu gândurile dezmembrate, anapoda, ca într-un carusel cu lanțuri rupte. Avea nevoie să-și liniștească mintea. Puse plicul în buzunarul de la piept, apoi scoase de acolo o fiolă de synthopium. Se așeză pe patul Almyrei și își trecu degetele peste așternuturile din bumbac aspru, nealbit, apoi își lăsă încet trupul pe salteaua tare. Își îngropă fața în perna care încă îi păstra parfumul și inspiră mirosul discret și atât de familiar al părului ei, apoi adună pătura la piept și o strânse lângă el, cu trupul cutremurându-se de suspine tăcute. Cu un gest care vădea o îndelungă obișnuință, desprinse sigiliul fiolei și își trecu apoi toate degetele peste încheietura brațului. Găsi vena, presă micro-acul deasupra, apoi lăsă toată doza să pătrundă în el. Se făcu ghem peste pătură, într-o dezordine de perne și așternuturi trase de la locul lor, și corpul i se relaxă, în sfârșit. Respirația i se încetini și deveni egală, iar mâna îi alunecă de-a lungul peretelui și rămase acolo, lipită de suprafața dată cu var.
Din fericire, volumul doi al seriei, Sapient, e pe drum. Sper din suflet ca planul editorial al editurii Crux Publishing sa nu sufere modificări și să-l avem în bibliotecă în a doua jumătate a acestui an.
Aici puteți citi și recenzia mea a acestei cărți. Să fim sinceri acum… cine ar putea rezista unei povești atât de intense?